Moda si coafura

 Secolul al XIX-lea face ca evoluţia coafurii să fie similară în toată Europa, tonul fiind însă dat de Londra şi Paris.În Anglia, epoca victoriană susţine o modă ce are în centru cultul mamei şi al căminului ca domeniu al femeii. Hainele şi coafurile tipice epocii nu se potriveau deloc femeilor angajate. Astfel, contrar idealurilor răspândite, multe femei se îmbrăcau simplu pentru a economisii bani. Se deosebeeau de acestea femeile căsătorite, care lucrau în casă sau în afara ei -  de obicei în societăţi caritabile.La început de secol, coafura tipică include un nod la spatele capului, restul părului fiind de obicei încreţit.

Cunoscute şi ca “papilotes”, buclele erau adesea urcate pe creştet, cu secţiunile de pe părţi periate şi apoi aranjate la nimereală sau în rânduri simetrice de zulufi orizontali sau diagonali. Acest din urmă aranjament e o reminiscenţă a formelor rococo. Coafurile de seară sunt decorate cu flori, perle, panglici sau pene – moda se schimba uneori în fiecare lună, dictată fiind mai ales de anotimpurile anului.

Primii ani ai epocii victoriene dă naştere unei coafuri ce presupune pieptănarea părului strâns în spate şi apoi aranjarea lui în două sau mai multe noduri. Două mănunchiuri mari de zulufi erau aranjate pentru a acoperi ambele urechi. Acest principiu de bază are multe variaţii; cele mai importante secţiunii erau cele din creştet şi de pe părţi. Pieptănat pe mijloc, părul era aranjat în noduri pe creştet. Coafura părea extrem de severă, singura notă romantică dând-o buclele ce încadrau faţa. Acestea aveau un rol extrem de important în impresia creată de forma feţei: o structură verticală face faţa mai lungă iar buclele ce cad pe părţi o fac mai îngustă – combinaţia echilibrată dintre cele două obţine impresia unei feţe uşor ovale, idealul acelei epoci.

Coafura şi hainele se completează reciproc. La fel ca în coafură, în îmbrăcăminte se păstrează jocul între elementele alungite şi cele voluminoase. În coafură, elementul orizontal era amplificat de mănunchiurile de bucle, în îmbrăcăminte acest rol revine mânecilor picior-de-oaie. Mâneca de acest fel, susţinută de inele de oţel pentru a împiedica căderea materialului, atinge mărimea maximă în jurul anului 1835. Un proces similar urmează şi fusta, împodobită treptat cu un număr tot mai mare de jupe.Remarcate prin artificial, coafurile şi hainele acestei perioade ignoră naturaleţea şi importanaţa libertăţii de mişcare a corpului. Moda aceasta are la bază imaginea femeii fragile, cu o talie de viespe, umeri înguşti, faţa ovală, un ten luminos care să evidenţieze venele subţiri, lbastre, mâini delicate şi braţe jucăuşe. Conceptul idealist era legat de ideile privind perfecţiunea feminină şi virtuţile feminine cum ar fi: curăţenia, gentileţea, modestia şi domesticitatea.

Coafurile speciale derivă din cele de bază, singura schimbare provocând-o nodurile mai înalt aranjate în creştet, împodobite cu diverse accesorii.Părul lung se leagă acum strâns la spate, în coc, iar pe părţi coafura e ornată cu zulufi melc sau ghirlande de şuviţe. Se poartă uneori în jurul capului un lănţişor sau o banderolă ce include o piatră preţioasă, în mijlocul frunţii – o înviere a modei Renaşterii timpurii. Formele exagerate sunt abandonate în favoarea unei apropieri de moda rococo. Şi corsajele au un vârf orientat în jos – stil denumit “a la Pompadour”.Cărarea la păr e in diferite forme: pe mijoc, în forma de T, U,V sau Y. Când părul nu e suficient de lung, pentru aceste coafuri se utilizează piepteni şi ace de păr confecţionate din os sau materiale nepreţioase (alamă), cu pietre preţioase lipite. Buclele sunt obţinute cu ajutorul fierului pentru răsucit părul şi a papiotelor (din hârtie).

 În anotimpul ploios, părul e tratat cu o cantitate redusă de ulei, pentru a preveni absorbirea umezeli şi pentru a asigura rezistenţa buclelor. Deoarece uleiurile erau extrem de scumpe,  apar alternative mai ieftine ale acestora – nişte amestecuri de ulei şi esenţe (de portocală, cimbru, lămâie, lavandă sau rozmarin). Femeile cu păr mai puţin abundent folosesc mănunchiuri de bucle sau noduri artificiale din mătase ori păr natural.

Potrivit surselor vremii, buclele artificiale erau atât de ieftine încât era inutil să ţi le faci singură.Ca să fie atrăgător, părul trebuia spălat cel puţin o dată la două săptămâni sau chiar o dată pe săptămână. Însă, întrucât uscarea părului necesită timp, femeile şi-l acoperă la spălare cu o tafta impermeabilă ce face ca el să intre cât mai puţin în contact cu apa. Părul se spăla de obicei cu apă de ploaie caldă, săpun slab şi gălbenuş de ou. Pielea capului se masa cu rachiu sau vin, cu o perie moale. În timpul săptămânii, părul se purta uns cu ulei sau pudrat cu pomadă.Părul roşu sau gri e nepopular, preferat fiind cel blond sau negru. Pentru prima variantă existau şi reţete de oxigenare a părului – “apă grecească” (argint dizolvat în acid azotic) sau săpun combinat cu potasiu.În vogă sunt şi bonetele, voalul şi turbanul. Pe stradă, cel mai des întâlnită e acum boneta-sac, ce avea scopul de a crea o înfăţişare atractivă şi nu pe acela de a apăra faţa de ploaie sau vânt. Pălăriile negre sunt asortate cu haine roz sau albe iar pentru ocazii festive se poartă des turbanul sau construcţii complicate din dantele, franjuri, panglici, flori şi pene. Acasă însă, femeile poartă eşarfe de tul.Femeile din clasele de jos poartă cocul şi hainele simple – o fustă din material de lână maro şi o bluză de in cu tăieturi drepte, cele mai multe fiind lucrate in casă.

În ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia poartă părul uşor vălurit şi buclat (deseori cu bucle artificiale). Tinerii antitradiţionalişti optează pentru o tunsoare scurtă, pieptănată spre frunte, pentru favoriţi şi perciuni. (Purtatul bărbii era privit ca o manifestare a ideilor politice.)Părul copiilor e păstrat scurt până la vârsta de zece ani, fiind tuns aproximativ o dată la trei luni.

După anii ’40 burghezia, în ascensiune, dă tonul modei dela curte. Coafurile şi hainele au un design elaborat şi sunt decorate extravagant. Rochiile sunt confecţionate din muselină, mătase şi organza, fiind renumite pentru enorma cantitate de material pe care o necesitau. Lărgimea e obţinută cu ajutorul crinolinei şi a numeroaselor desuuri, aceasta până în ’50, când se inventează scheletul de oţel ce înlocuieşte coşul făcut din oase de balenă, mai uşor de manipulat şi cu un avantaj în plus -  acela că permite reducerea desuurilor. Umerii sunt lăsaţi goi iar decolteul discret e decorat subtil, accentuând astfel efectul bijuteriilor de pe braţe şi decoraţiunile rochiilor cu pulpane deasupra. Din acest motiv, perioada din jurul lui 1850 e numită uneori “Noul Baroc”. Se poartă acum pieptănătura vălurită şi bufantă. Părul e ondulat înainte de a fi aranjat în răsuciri artificiale. Prins la spate în ace, părul e pieptănat cu cărare pe mijloc sau încreţit. Urechile rămân libere, scoţând în evidenţă bijuteriile. Tot acum vine la modă rochia albă de mireasă (ce o înlocuieşte pe cea neagră a burghezelor de la oraş). Barba îşi găseşte treptat locul în cercurile conservatoare dar e buclată şi periată ordonat. Pentru asprirea bărbii e folosit un săpun fin parfumat dizolvat, combinat cu lut ocru sau negru de fum. În nici o altă epocă n-au existat mai multe reţete de pomezi, uleiuri de păr, agenţi coloranţi, pentru creşterea părului sau agenţi depilatori, cu toate că se făceau invariabil menţiuni asupra riscului  acestora pentru sănătate. Proprietatea de a face părul să crească e atribuită drojdiei de orz, berii, sucului din perele dulci, uleiului de migdale sau celui de dovleac.Vine la modă luxul pompos, cu precădere în jurul anilor ’70. Însă către final de secol, coafurile devin simple şi modeste. Părul roşu e considerat vulgar. Tabu erau şi buzele şi obrajii roşii, ar şi machiajul sprâncenelor – acestea fiind apanajul prostituatelor. E permisă o cantitate modică de pudră, pentru crearea efectului de ten fin. În această perioadă, clasele mijlocii imită gustul burgheziei; se poartă din acest motiv foarte multe bijuterii false şi pe cât este mai pudică viaţa în societate, cu atât e mai sălbatică în secret. A avea amant în această perioadă este un lucru absolut normal… chiar necesar!În anii ’80 creşte numărul femeilor angajate, fapt ce dă naştere preferinţei pentru coafuri şi haine practice. Uşor ondulat, părul e prins la spate într-o legătură. devin populari cârlionţii de pe frunte şi bretonul. Dacă stilul claselor de jos are tendinţe clare spre simplitate, clasele mijlocii şi nou-îmbogăţiţii epatează prin hainele lor colorate.