Goncearov, Oblomov

 Omul          

Ivan Alexandrovici Goncearov s-a născut la 18 iunie 1812 la Simbirsk, în familia unui negustor bogat. N-a apucat să-şi cunoască prea bine tatăl deoarece acesta a murit când viitorul scriitor avea şapte ani. Rămânând în grija naşului său, moşierul Tregubov  (căpitan de marină în retragere), Goncearov a luat cunoştinţă atât cu mediul orăşenesc cât şi cu cel moşieresc, din perioada iobăgiei. Cu toate că nu şi-a încheiat studiile urmate în perioada 1822-1830 la o şcoală comercială din Moscova, Goncearov s-a înscris la Universitate, la Facultatea de Filologie, în aceeşi generaţie cu Bielinski, Herzen şi Lermontov, de care însă nu s-a apropiat.  În anii studenţiei îşi începe activitatea literară traducând romanul Atar-Gull al lui Eugene Sue, publicat în revista “Teleskop”. După terminarea studiilor este funcţionar în cancelaria guvernatorului din Simbirsk, timp de un an de zile, după care, în 1835 se mută la Petersburg, ca angajat în departamentul pentru comerţ exterior al Ministerului de Finanţe, unde va rămâne vreme de cinsprezece ani.           

La Petersburg participă la întâlnirile cercului literar întrunit în casa pictorului N.A. Maikov, cerc în al cărui almanah şi-a publicat Goncearov un număr mare de poezii şi povestiri (Boală grea – 1838, O greşeală cu noroc – 1839). Poeziile sale de tinereţe şi – într-o oarecare măsură – primele sale povestiri sunt romantice. Abia o dată cu povestirea sa de debut se poate afirma că scriitorul îşi schimbă optica.  

Scriitorul

 După debutul în 1847 din “Sovremennik” cu O povestire obişnuită, scriitorul se apropie de cercul literar din jurul acestei reviste, remarcat fiind de Bielinski. Însă apropierea nu este una de lungă durată. Goncerov se distanţează din punct de vedere literar de membrii cercului încă înainte de moartea lui Bielinski, afişându-şi clar poziţia moderată, conservatoare.           

Între anii 1853-1855, Goncearov întreprinde o călătorie în jurul lumii la bordul fregatei “Pallada”, în calitate de secretar al viceamiralului Puteatin. Întors acasă, acceptă postul de cenzor al literaturii ruse în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice. Din călătoria în jurul lumii va lua naştere lucrarea Fregata Pallada, un fel de combinaţie între jurnalul de călătorie şi eseul critic realist.Deşi lucrează mult, scrie puţin şi publică şi mai puţin. Preferă să adune material şi apoi să îl organizeze, trecând în final la redactare. Cu excepţia articolelor de critică literară, scrise către finalul vieţii, a amintirilor şi povestirilor de început, opera lui Goncearov se compune din patru lucrări fundamentale: reportajul de călătorie Fregata Pallada, şi romanele O poveste obişnuită, Oblomov şi Rîpa.Reprezentant al “Şcolii naturale” ruse, teoretizată de Belinski şi fondată în practica literară de Gogol, Goncearov se evidenţiază distinctiv datorită principiilor sale asupra naturii şi funcţiei literaturii. El refuză caracterul tezist al operei literare apropiindu-se de ideea impersonalităţii în artă: “o operă de artă nu e o pledoarie de apărare şi nici de acuzare şi nici o demonstraţie matematică. Ea nu acuză, nici nu apără, nici nu demonstrează, ci reflectă. Dacă tabloul e adevărat, atunci nu e o operă de artă şi prin urmare nu rezistă. “[1] Viaţa prezentată de operele sale este un scop direct prin ea însăşi. Talentul lui Goncerov rezidă în capacitatea de a cuprinde imaginea întreagă a obiectului modelându-l. Obiectul e întors pe toate părţile în aşteptarea desfăşurării tuturor momentelor, urmând ca abia apoi scriitorul să le prelucreze artistic. El contemplă calm lumea. Nu se lasă captivat de nimc exclusiv şi în acelaşi timp totul îl captivează în egală măsură. Aceasta îl deosebeşte pe Gonceraov de contemporanii săi – capacitatea de “a opri din zbor, în orice moment, fenomenul vieţii în întreaga ei plenitudine şi prospeţime şi de a-l ţine în faţa sa până când acesta se transformă cu totul într-un accesoriu al artistului.” [2]  

Romancierul 

Goncearov este un observator obiectiv al realităţii. Chiar dacă nu se remarcă prin profunde investigaţii psihologice, personajele sale au organicitate, definindu-se prin propriile lor acte dar şi prin mediul lor ambiant, redat sugestiv. Romanele sale sunt lipsite de episoade laterale dar reuşesc să capteze atenţia prin arta narativă. Cele trei romane ale lui Goncearov: O poveste obişnuită (1847), Oblomov (1859) şi Râpa (1869)  constituie o imagine organică a Rusiei epocii. Dacă primul este “o anticameră a vieţii ruseşti”, cel din urmă roman este “epilogul”, unul contestat şi profund dezminţit de critică.[3]  Legăturile dintre cele trei romane sunt stabilite chiar de autor. Viaţa moşiei Aduevilor din O poveste obişnuită seamănă uimitor de mult cu cea din Oblomovka. Le sunt caracteritice amândurora aceeaşi inerţie, încremenire în patriarhalitate şi acelaşi obscurantism. Raiski, eroul din Rîpa nu e nimeni altcineva decât un Oblomov treaz, un erou al epocii de după Oblomov, la fel de inteligent şi înzestrat dar mai activ. Energia însă nu-l ajută a duce la bun sfârşit nimic din cele începute, deoarece îi lipseşte perseverenţa. Romanele relevă aceleaşi tipuri, construind astfel seriile: Alexandr Aduev – Oblomov – Raiski, Piotr Aduev – Stolz – Tuşin şi Elizaveta Alexandrovna – Olga – Vera.  

Oblomov

 Romanul Oblomov este cel care i-a asigurat scriitorului posteritatea. Elaborat într-o singură vară la Marienbad, unde scriitorul s-a dus pentru a urma un tratament (deşi pregătirea lui şi acumularea de notiţe i-a luat mai mult de zece ani), romanul îl are în centru pe moşierul rus cu acelaşi nume, locuitor al Petrogradului, caracterizat de o lene aproape patologică. Tema romanului este letargia vieţii patriarhale ruseşti, somnul. Existenţa protagonistului este una banală, privată de orice activitate, griji, preocupări sau răspunderi. Oblomov este pur şi simplu inapt pentru o mare tragedie. Regenerarea sufletească îi este imposibilă; nici chiar Olga, fata de care s-a îndrăgostit, sau Stolz, prietenul său din copilărie nu reuşesc să-l smulgă din sedentarismul său general, agravat în momentul căsătoriei cu linguşitoarea lui îngrijitoare. Obişnuit de mic să formuleze pretenţii absurde, Oblomov pierde măsura realului, nu se poate pune în concordanţă cu standardele lui şi de aceea nu li se poate împotrivi obstacolelor. Înţelegerea lipsită de raţional a lumii încojurătoare îi perverteşte şi dezvoltarea intelectuală. Mai târziu înţelege, conştientizează, devine lucid dar concepţiile înrădăcinate în copilărie sunt un demon de care nu reuşeşte să scape. Mintea lui devine un haos. Se hotărăşte să facă ceva dar nu ştie cum sau cu ce să înceapă. Devine astfel incapabil să ducă la îndeplinire un lucru. Nefiind deprins să facă ceva, el nu ştie ce poate să facă realmente.La reproşul lui Stolz referitor la faptul că nu iese în lume, Ilia Ilici îi răspunde oferindu-i un argument pertinent, acela al falsităţii oamenilor din societate, mai morţi, mai adormiţi decât el însuşi. Oblomov nu se minte, îşi recunoaşte starea, se ruşinează de ea în faţa celor dragi lui, se destăinuie cu sinceritate Olgăi, recunoscând că nu are nici un scop în viaţă. Nobleţea sa sufletească reiese cu precădere din scrisoarea către Olga, în care o avertizează asupra faptului că nu îi este potrivit, deşi o iubeşte cu pasiune. Sinceritatea este unica sa trăsătură ce nu pierde aprecierea Olgăi. Moşierul păstrează nostalgia ideilor înalte amintite de Stolz dar nu are puterea să li se conformeze, aşa că le înconjoareă cu adorare şi cultul unei reale admiraţii. Oblomov nu poate fi încadrat în seria personajelor negative sau banale. El biciuieşte prin existenţa sa tarele unei clase, ironizează, fără a fi condamnat  datorită firii sale. Oblomov e absorbit de propriul său divan dar lucid, el suferă datorită propriei existenţe. “Acum” se transformă constant în “niciodată”, până la a se identifica cu acesta în ultima sa vară de iubire şi …de viaţă. În final, eroul rămâne scăldat în “oblomovism”, după cum îi mărturiseşte Stolz Olgăi. “- Dar ce se petrece acolo? – întrebă speriată Olga. – Oare s-a deschis prăpastia? Spune-mi odată!Stolz tăcea.- Vreau să ştiu ce e acolo!- Oblomovism! – răspunse posomorât Andrei şi nu mai scoase un cuvânt, cu toate întrebările Olgăi, până acasă.” [4]  Cu tot sedentarismul său, Oblomov e viu şi autentic şi se impune prin însăşi înfăţişarea lui şi puterea de a fi reprezentativ pentru o categorie întreagă de oameni. Reprezentant – aşa cum s-a spus – al  boierimii ruse în descompunere, Oblomov este şi întruchiparea unei ipostaze posibile a omului. În el convieţuiesc deopotrivă moşierul, ţăranul, intelectualul, muncitorul şi comunistul.         Mărturia autorului vizavi de personajul său este una definitorie: “Oblomov a fost expresia întreagă, fără nici un amestec, a masei ce se odihnea în stare de lungă şi adâncă încremenire şi adormire.”[5] Boierul leneş transformă inactivitatea într-un principiu programatic. Romanul nu descoperă cauza (cauzele) stării larvare, dar inventariază efctele ei. Colecţia aglomerată de fapte similare creează o senzaţie de predictibilitate. Eşafodajul romanului tinde să fie unul sociologic. Din punct de vedere al tehnicii literare, caracterologia este clasicistă.     

În romanul Oblomov ritmul este lent, gândit inteligent de autor şi sugerează exasperant de lenta mişcare a vieţii insipide a eroului. Oblomov este o reprezentare a societăţii ruse a epocii, devenind simbolul inerţiei morale a moşierului rus, tipul “omului de prisos”, a cărui energie e complet atrofiată de inactivitate. Cu toate că nu-i lipsesc calităţile (este inteligent, blând, generos), Oblomov manifestă o neîntreruptă aplecare spre visare şi viaţă vegetativă, devenind astfel incapabil de orice efort, inclusiv acela de a lua o hotărâre. El este întreprinzător, nu i se poate reproşa că nu este… dar numai în planul intenţionalităţii. În acest context, prezenţa Olgăi sau a lui Stolz (antidotul oblomovismului) devine inutilă.  Lui Goncearov i s-a reproşat faptul că letargia personajului a produs un ritm prea lent pentru a fi suportat de cititor. Mai mult decât atât, în raport cu ceea ce îi cerea literatura rusă în momentul elaborării romanului, Goncearov este el însuşi schematic, practic un raisonneur pe aproape toată întinderea romanului. În galeria sa de personaje, multe dintre ele depreciate, străluceşte însă Oblomov, unul dintre cele mai reuşite “tipuri” literare. Mai mult decât atât, din felul de a fi al protagonistului ia naştere o categorie moral-sufletească: oblomovismul, comparabil ca intensitate şi relevanţă cu bovarismul şi discutat pe larg de către Dobroliubov în articolul “Ce este oblomovismul?”  

Oblomovismul

Dacă Oblomov reprezintă un tip, neîncadrat celor negative ci unei categorii aparte, a oamenilor “de prisos”, alături de Oneghin al lui Puşkin şi Peciorin al lui Lermontov, oblomovismul însumează suma trăsăturilor negative ale personajului, acea parte negativă ce se poate regăsi în fiinţa umană în genere, acea seamă de apucături omeneşti negative, cărora personajul le-a dat cea mai clară expresie. Viaţa moşierească a Rusiei din prima jumătate a secolului al XIX-lea, decăzută în apatie şi inactivitate, nu a fost decât un sol propice dezvoltării oblomovismului. Dobroliubov a subliniat faptul că Oblomov nu este lipsit de la naştere de facultatea de a activa, lenevia şi apatia fiind rodul educaţiei şi al ambianţei; dar un rol important în proliferarea letargiei revendică şi temperamentul prea moale al eroului  şi vârsta acestuia.[6] În mulţimea de oblomovi se remarcă toate persoanele capabile a face observaţii asupra lucrurilor incorect făcute, a neregulilor din varii domenii dar incapabili de a oferi o soliţie la toate acestea. Toţi aceştia poartă pecetea oblomovismului. Mai mult decât atât, omul are inerent în el o parte din Oblomov. “Oblomovismul nu ne-a părăsit niciodată.”[7]Stolz poate fi şi el regăsit în parte din oameni, la fel ca Olga. Dar el e la rândul său un incapabil. Un autosatisfăcut cu liniştea casei lui, lângă mlaştina de oblomovism. Stolz este un fals antidot al oblomovismului, spre deosebire de Olga, speranţă infimă a unei posibile schimbări. Desăvârşită prin poezia armoniei dintre inima şi voinţa sa, Olga iubeşte propriile sale aspiraţii din Oblomov. Perseverenţa ei uimeşte. Olga îşi riscă reputaţia mergând singură la Oblomov, fără a spune la nimeni, îi explică răbdător acestuia falsităţile ce-l trădează şi iubirea ei nu conteneşte până în clipa în care se convinge de totala lui putreziciune morală. Datorită puterii de a-l condamna şi de-a-i condamna situaţia, Olga pare a fi singura în stare a recunoaşte pe deplin oblomovismul, în adevăratul său chip, respingându-l  pentru a-l învinge.Comparat cu Flaubert şi a lui Doamnă Bovary, Goncearov e considerat propriul său Oblomov, punându-se în discuţie legătura dintre viaţa şi opera scriitorului. Din mărturisirile scriitorului au reieşit numeroase similitudini ale vieţii sale cu cea dusă de personajul creat. Acelaşi răsfăţ menit a te învăţa inutilitatea acţiunii şi bunăstarea trândăviei se regăseşte în familia Goncearov. “Răsfăţul de acasă m-a învăluit din toate părţile ca un abur” [8] mărturiseşte scriitorul. Şi tot el precizează: “Tot aşa, când am sosit acasă după terminarea cursurilor universitare, m-am simţit împresurat de acelaşi oblomovism pe care-l observasem în copilărie.” [9] În privinţa subiectelor alese pentru creaţiile sale şi a stilului urmat, Goncearov a mărturisit: “Eu am (sau am avut) planul meu, terenul meu, după cum am patria mea, aerul natal, prieteni şi neprieteni, lumea cu observaţii, emoţii şi amintiri, şi am scris numai ceea ce am trăit, am gândit, am simţit, ceea ce am iubit, ceea ce am văzut îndeaproape şi am cunoscut – cu alte cuvinte am descris şi viaţa mea şi tot ce i s-a alipit.”[10] Dacă Oblomov se pretează unei comparaţii cu Emma Bovary, personajul scriitorului francez urmează un alt traseu al contemplării, invers celui aparţinând moşierului rus. Aşa cum a evidenţiat şi Dobroliubov, Oblomov îmbrăţişează letargia şi aplecarea spre visare datorită tratamentului indus în copilărie – de lene aristocratică. El este iniţial o fire curioasă, în vreme ce Emma e o fire contemplativă educată în sensul atingerii propriilor fantasme. Capacitatea de a-şi trăi propriile iluzii e extenuată în cazul Emmei dintr-un exces de dorinţă, în vreme ce lui Oblomov i se epuizează resursele datorită mentalităţii induse din copilărie, de inutilitate a oricărei acţiuni. 

§          Goncearov I.A., Oblomov, Editura Cartea Rusă, 1955

§         Goncearov I.A., Luna mai la Petersburg. Nuvele. Schiţe.Amintiri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1963 

§         xxx, Realismul, Editura Tineretului

§         Dobroliubov N.A., Opere alese. Critică şi istorie literară, vol. I, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1950

§         Drimba Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol. II, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1997

§         Grigorescu Dan, Alexandrescu Sorin, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1971

§         Herzen-Belinski-Cernîşevski-Dobroliubov-Pisarev, Despre cultura estetică, valorile artistice, creaţia literară, Editura Politică, 1987

§         Larroux Guy, Realismul, Cartea Românească, Bucureşti, 1998

§         Novicov Mihai, Scriitori ruşi, Editura Univers

§         Zamfirescu Ion, Dolinescu Margareta, Istoria literaturii universale, vol II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

§         www.britannica.com

§         www.indepthinfo.com                      

Note

---

[1] apud xxx, Realismul , p. 75[2] Herzen-Belinski-Cernîşevski-Dobroliubov-Pisarev,  p. 386[3]  Goncearov apud Novicov Mihai, p. 175[4] Goncearov, Oblomov, p.  539[5] apud xxx, Realismul,  p. 75[6] Dobroliubov, p. 281[7] ibidem, p 307[8] Goncearov, Luna mai la Petersburg, p. 276[9] ibidem, p. 288[10] Dobroliubov N.A., Opere alese, p. 177