Obsesia aromei franceze

Parcurgând atâtea mărturii legate de Franţa, mi-a sărit în ochi mărturisirea lui Miller “Misiunea omului pe pământ este să-şi amintească…” şi mi-am amintit de vara trecută…

Am poposit pentru un timp scurt pe teritoriul francez,în regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur şi încerc acum să-mi amintesc aroma aerului,  a pământului, a oamenilor, a caselor, a limbii şi a tot ce înseamnă la urma urmei Franţa. Ce îi face pe francezi să fie atât de ..francezi? Şi cum reuşesc ei întotdeauna să îmbete călătorul cu acea aromă, specifică lor, de azuriu, de viaţă, de strugure, de clipă…  Nimeni nu le ştie secretul dar toţi o adoră, unii o invidiază, alţii o urăsc dar şi unii şi alţii deopotrivă iubesc plăcerea beţiei ei.

Era devreme. Zorii mişunau împletind briza mării cu liniştea. Franţa dormea, dar n-a uitat să-şi trimită solii pentru a ne ura bun venit – valurile ”de azur” şi mirosul de ciocolată caldă. Undeva în oraş, zgomotele începeau să prindă viaţă. Am stat o clipă să cuprindem cu privirea tot ce se putea vedea din Franţa adormită: maşini de lux, case cu obloane, arbori încântători şi un albastru de basm. Ochii noştri priveau o mână din corpul unui vis frumos, pe care am ales să “îl uităm” în mod perpetuu, ca să ni-l amintim mai clar. Era deja zi. Am dat de aglomeraţie. Şiruri întregi de scutereşi motociclete alunecau la intervaluri scurte printer maşinile posomorâte de atâta înghesuială. Oameni de toate felurile repetau un tipar binecunoscut: chelnerul din colţ, poliţistul de vizavi, pensionarul de pe bicicletă. Toţi jucau într-o piesăîn care zilele aveau aceleaşi instrucţiuni, doar că jocul lor era paradoxal spontan, proaspăt şi atractiv. Din când în când se aud glasuri. Cuvintele sar din gură precum nişte jurăminte grăbite. Totul e atât de diferit de ceea ce am crezut că ştiu.

Franţa din cărţi e sora vitregă a celei reale. Şi toţi o recunosc. Cine priveşte Franţa în ochi, o simte altfel, o cunoaşte altfel, şi-o aminteşte altfel.„Tuturor acelora care au murit pentru civilizaţie” (Eyzies) este o inscripţie posibilă doar în Franţa, după cum mărturiseşte Curtius, deoarece „porii” Franţei au transpirat din Antichitate ideea de cultură. Civilizaţia nu e o moştenire a Franţei, ci însăşi germenii care au născut-o, o bogăţie intrinsecă relevată de-a lungul timpului în toate domeniile vieţii, de la însăşi ideea de satisfacere a nevoilor materiale până la oraganizarea societăţii. Franţa a născut constant ideea de cultură din lumea veche până în cea modernă, de  la  prima unealtă meşteşugită şi până la vârful catedralelor gotice, de la primul vers şi până la ultima producţie cinematografică. Ea s-a promovat pe sine prin sine însăşi,fără a căuta aceasta,dar reuşind să subjuge printr-un farmec aparte, acel „parfum”.. ce nu poate purta alt nume, nu accepta o altă denumire şi nu se regăseşte într-o altă înfăţişare decât în palmele franceze. Frumuseţile naturale ale acestui spaţiu binecuvântate de Divinitate concurează cu eleganţa creaţiilor omului acestui loc, trista landă din Carnac şi armoniile lui Georges Bizet, păşunile din Perigord şi scrierile lui Anatole France, grotele preistorice din Eyzies şi catedrala gotică din Chartres. Măreţia naturii şi măreţia omului s-au împletit în sufletul francez insuflând forţă şi curajulde a crea verigile unui lanţ de civilizaţie purtat până în zilele noastre. Morţii de atunci sunt onoraţi în inscripţii de piatră, morţii de acum sunt onoraţi în gând; şi unii şi alţii sunt lipiţi de suflet şi răsuflă din generaţie în generaţie aroma civilizaţiei.„Mamă, amantă, cămin şi muză” pentru Henry Miller, Franţa îşi deschide braţele pentru orice călător binevoitor şi cu o inimă deschisă cunoaşterii, feţele tainice ale unui suflet prea mare pentru a fi pătruns în totalitate, dar unul care e capabil să renască speranţe şi să insufle spirite antrenate în căutarea idealului. Acest loc sacru reaprinde viaţa celui însetat să mai trăiască şi astâmpără dorul  celui însingurat de banalitatea cotidiană.

Franţa e mereu nouă. Veche şi nouă în acelaşi timp, aceeaşi încântare, acelaşi avânt, aceeaşi bogăţie, acelaşi temperament. Mereu vie însă, vie şi proaspătă, ea îmbie neobosit la existenţă. Clipa nu trece aici la fel ca în altă parte.Clipa e o unitate de măsură prea mare pentru infinitatea de timp nemăsurabil ce îmbrăţişează o clipă trăită în mijlocul unui popor al cărui suflu dăinuie.Totul e altfel acolo. Cine ar putea defini acest „altfel”? Cum să explici ceea ce e inexplicabil şi cum să îngrădeşti misterele de demult în raţionamentele logice ale unui om? Ele sunt o piramidă a ideilor şi o armonie de dialecte, o sumă de inimi, un coş bogat de fructe tomnatice, cu parfum viu şi colorat, ca şi poamele celor treisprezece deserturi din Ajunul Crăciunului tradiţional francez. Franţa miroase a viaţă. Originalitatea sa rezidă în însăşi varietatea de care se bucură în toate aspectele sale (sol, climă, peisaj, limbă..). Sângele ei curge prin vinele artiştilor.Liantul Franţei de ieri şi a celei de azi este arta. Ea a rămas, în ciuda a tot ce a trecut. A fost vie, chiar mai vie în vremea când morţii împânzeau zilele războiului. Pentru că ea a luat de la început calea ce ocolea efemerul şi izbăvea astfel frumosul de precaritate. Spiritul de frondă nu i-a permis niciodată să plece capul dar nici să tacă din gură,  pensulă sau condei. Mai mult decât atât, a născut mai multe guri. Ea a urlat frumuseţe în mijlocul mizeriei şi a născut armonie în furtuni, a dansat pe versuri tinere şi a încântat lumea cu parfumul veşniciei sale. Ea a stârnit efervescenţă şi neastâmpăr creator, imaginaţie şi culoare. Eanu s-a ascuns în vremurile de osândă, ci şi-a ţinut mereu capul sus trezind curiozitate şi admiraţie.

Deşi cunoscută ca „eu”, Franţa îndrăgeşte mai mult „noi”. Departe de a sta pe margine, Franţa iubeşte mulţimea. Strada este mai luminată când se aud glasuri discutând, polemizând sau fredonând. Francezului îi este dragă vorba, la fel cum îi este dragă compania. Străinul are şi el mereu un loc. Frabcezul are acestă calitate de a te face să te simţi bine, fără a ţi-o putea explica, fără tehnici savante sau mijloace speciale. Prin însăşi felul său de a fi, el îţi cucereşte nu doar atenţia şi timpul, ci însăşi inima şi acea conotaţie specială a lui „acasă”, pe care au dăruit-o acestei ţări numeroase personalităţi ale culturii universale.   

Scriitorii francez şi şi-au demonstrat aportul la victoriile disputate de-a lungul vremii în bătăliile contra inadecvatului, a tot ceea ce era acceptat ca fiind bun fără a fi bun,  prin multitudinea de implicaţii în toate sferele vieţii, pentru că omul.. „a fost creat pentru acţiune” (Voltaire), la fel cum a fost creat să trăiască. Şi scritorii francezi au ştiut trăi, ba mai mult, i-au făcut şi pe alţii să trăiască.Astfel cultura franceză s-a format intrând în procesul de desăvârşire printr-o luptă perpetuă cu orânduielile existente, împotriva cărora se revoltă. Însă pe măsură ce problemele sociale sunt scoase la lumină, demnitatea omului este păstrată. Dincolo de legăturile sale cu sfera socială, omul este liber, este creat să trăiască, să se bucure de viaţa ce i-a fost hărăzită. Şi francezul are mereu un zâmbet pe buze şi o veselie molipsitoare, chiar şi atunci când e nevoit să împartă coaja de pâine pe stradă cu un al doilea şi al treilea. Aroma a tot ceea ce este viaţa în Franţa atrage. Spiritul omului frust nu îi înţelege însă gustul.Franţa, în fond, sintetizează de Gaulle, înseamnă măreţie – un raport evident univoc cu istoria: nu tot ce e măreţ e francez, dar tot ce e francez trebuie să fie măreţ .

Franţa învăluie ochiul privitorului şi-l face să privească pe toate porţile: cele ale visării, cele ale realităţii, cele care au fost, cele care vor fi, dar nici una dintre ele nu e accesibilă ignorantului. Franţa e o emblemă istorică a anti-kitsch-ului, a tot ceea ce nu dăinuie şi nu are valoare.  Şi aceasta nu din perspectiva palpabilului cât a esenţei. Nu atât din viziunea exteriorului cât a interiorului. Franţa în sine e greu de pătruns dar fascinantă. Ochii sunt cei care o caută. Sufletul este cel care o găseşte.