Pictura. Sculptura.Vitraliile

O dată cu apariţia catedralelor gotice,scultpura a luat naştere ca o fruncţie ornamentală a acestora şi în special al portalurilor. De obicei,în timpanul portalului central era înfăţişată Juedecat de Apoi,în timpanul din dreapta apăreau reprezentate moartea,învierea şi încoronarea Fecioarei iar în cel din stânga,un ciclu narativ ce ilustra viaţaunui sfânt.Este de asemenea de subliniat faptul că în această perioadă termenul „sculptor”,care denumeşte exclusiv un artist ce lucrează în trei dimensiuni,era aproape necunoscut. Cuvintele arhitect – operarius şi sculptor- artifex se confundau adesea. Sculpturile de pe portalurile catedralelor erau realizate celmai probabil „apres la pose”, adică dupăpunerea în operă, cel puţin în Evul Mediu timpuriu. Blocurile din care erau făcute aveau aproximativ doi metri înălţime,de formă pătrată şi cu laturi de circa treizeci de centimetri.

Arta vtraliului cunoaste un mare avânt (o dată cu mărirea suprafeţei ferestrelor inalte, rozalelor, etc), in detrimentul frescei, căpătând un rol didactic. Miniatura se detaşeazătreptat de stilul romanic; ea se inspira din Arta vitraliului, imitindu-i atit siluetele delicate cit si efectele grafice.

Incepind din a doua jumatate a secolului XIII, unitatea artistica a Europei este zdruncinata: artele nu mai sint subordonate arhitecturii si scolile regionale se dezvolta considerabil.Prabusirea boltilor catedralei din Beauvais in 1284 pune capat tentativelor mereu mai indraznete pentru cresterea elevatiei edificiilor. Acest eveniment marcheaza limita cautarilor Goticului Clasic. Deja, din 1250, se dezvolta la Paris un curent arhitectural mai putin grandios, asa-numit reionant.

Caracterul “structural” al arhitecturii gotice este dezvoltat cu o indrazneala excesiva. Boltile si stilpii sint subtiate la maximum, in timp ce vitraliul capata o tot mai mare importanta. Arhitectului Pierre de Montreuil i se datoreaza cele mai frumoase realizari ale acestui stil, indeosebi la Sainte-Chapelle (sfintita in 1248).

Secolul XIV vede incetinindu-se activitatea santierelor in Franta; arhitectura din Ile de France isi pierde din insemnatate in fata tendintelor regionale, in special a ideilor originale din sud-vest si din centrul tarii (catedrala Sainte-Cecile din Albi, catedrala din Narbonne).

Anglia cunoaste una din fazele cele mai fecunde ale arhitecturii sale cu Decorated Style; acest stil, care domina din a doua jumatate a secolului XIII pina la mijlocul secolului XIV, se caracterizeaza printr-o foarte mare diversitate de forme, dar si printr-o tendinta foarte puternic marcata de ornamentatie, ca in Catedrala din Wells. Elemente decorative: Lierne (nervura suplimentara, care leaga cheia de bolta de una dintre cheile secundare ale unui tierseron), tierseroane (nervura suplimentara intr-o bolta in ogiva care nu se uneste cu cheia boltii centrale), chei pandante (piatra asezata in punctul de intilnire al nervurilor unei bolti si ale carei sculpturi se prelungesc sub forma unei stalactite), exuberante evantaie Fan Walts (cum sint cele din Catedrala din Gloucester), au invadat boltile.

In a doua jumatate a secolului XIV, se dezvolta Perpendicular Style, ca reactie la decorarea luxurianta a Decorated Style. Acest stil acorda intiietate liniilor orizontale si verticale precum si transparentei compozitiei; el se prelungeste de-a lungul intregului secol XV.In a doua jumatate a secolului XIII, sculptura reapare in interiorul edificilor; in timpul domniei lui Ludovic cel Sfint, se dezvolta la Paris un stil gratios numit Stilul Parizian. In siluetele elegant unduitoare, pe fetele fine, cu ochi migdalati, cu pometi proeminenti, nas mic si suris dulce, apare un oarecare Manierism. Acest stil se regaseste la minunatul inger surizind din Catedrala din Reims. El se prelungeste pe durata intregului secol XIII, in statura monumentala precum si in artele decorative. Statuile de devotiune se multiplica, si Fecioara cu pruncul devine o tema favorita.

Paralel cu acest stil elegant, in plastica funerara se dezvolta un curent realist care cunoaste un mare avint, incepind de la sfirsitul secolului XIII. Cautarile in aceasta directie duc la aparitia portretului, la mijlocul secolului. Sub domnia lui Carol al V-lea (1364-1380), al carui macenat este foarte important; sculptori precum Andre Beauneveu (autorul statuii Gisant, statuie reprezentind personajul defunct, pe lespedea mormintului, a regelui Carol al V-lea), ating o putere de expresie neegalata pina atunci.
 

In Sfintul Imperiu se dezvolta un curent cu o expresivitate exacerbata. Iconografia se modifica pentru a sustine teme care exprima durerea (pieta de exemplu o reprezenta, in Arta Occidentala; pe fecioara Maria tinindu-si fiul, pe Christos, mort pe genunchi, sau Cina cea de Taina; reprezentind ultima masa luata de Christos impreuna cu apostolii sai, cu prilejul careia a introdus Euharistia). Chipurile sint tratate cu realism si puternic individualizate. Printre cele mai mari succese ale acestui tip de sculptura se numara Ciclul de Gisanti executat de Peter Parler in interiorul si in exteriorul catedralei Svaty Vit din Praga.

In Anglia, ornamentatia exuberanta a interioarelor nu lasa decit putin loc sculpturii. Structura ramine, deci, foarte prezenta pe fatade (exemplu:Exeter). Figurile sint deosebit de prelungi si tratate intr-o maniera grafica; sculptura funerara repurteaza un succes de seama, ea preconizeaza utilizarea unor materiale originale ca bronzul sau arama, din care este facut minunatul gisant al Printului Negru din catedrala din Canterbury.In schimb, statura spaniola adera fara rezerve la stilul francez; numai citeva compozitii, cum este cea a catedralei din Leon, dovedesc originalitatea.

Parisul ramine focarul principal al artei gotice, de unde stralucirea sa se propaga in intreaga Europa. Sub influenta statuarei si datorita anumitor inovatii tehnice, artele minore dezvolta stilul gratios, care se accentueaza sub domnia lui Filip cel Frumos (1285-1314). Inal doilea patrat al secolului XIV, apare stilul “de curte”, care amplifica excesiv eleganta si manierismul stilului parizian, pentru a ajunge la siluetele sinuoase cu modeleu cald si cu pliuri catifelate.

In secolul XIV, Arta Vitraliului tinde sa devina o imitatie a picturii, in special prin utilizarea sarii “galben de argint”, (sare de argint care, dupa ardere, coloreaza sticla alba in galben; foarte mult intrebuintata in tehnica vitralului).Italia ocupa un loc aparte in arta europeana a secolului XIV; intra-devar, in momentul in care se impune arta gotica, Toscana devine locul unor incercari complet noi, care anunta Renasterea.

In Italia, adoptarea goticului francez se opreste la decoratie, deoarece structura edificiilor italiene ramine fundamental romanica. Astfel, in edificii precum catedrala din Siena sau cea din Orvieto, se observa o crestere a elevatiei, iar la exterior apar pinaclul* (element de forma piramidala, plasat in partea superioara a unui contrafort sau a arcelor butante ale culeelor. Acest element de constructie intareste inertia ansamblului), si croseta gotica (ornament in piatra, sculptat sub forma de crosa vegetala, plasat uneori pe muchiile unui element arhitactural), precum si rozase mari in centru si turnulete-clopotnita* (ornament la baza flesei sau la unghiurile cladirii, va lua forma din ce in ce mai svelte, avind muchiile acoperite cu crosete),de fiecare perte. In interior, insa, chiar daca se foloseste uneori bolta pe ogive incrucisate, posibilitatile ei arhitectonice ramin neutilizate. Cit priveste arcul butant, acesta nu apare niciodata in arhitectura italiana, care foloseste contraforturi puternice sau tiranti de fier pentru a propti impingerile zidurilor. In plus, sint continuate caracteristicile tipic italiene, ca decorarea cu marmura policroma sau separarea constanta a clopotnitei de restul edificiului. Pe de alta parte, datorita puterii economice si politice a oraselor, operele arhitecturii civile se inmultesc; ea imbina traditia medievala, masiculi (balcon al fortificatiilor zidurilor si turnurilor de aparare, care avea deschizatura ce permitea supravegherea fortaretei), freste mici cu decorul gotic, ca la Palazzo Publico din Siena. La Venetia, in palatul Dogilor se adauga influenta decorului bizantin.

Incepind de la mijlocul secolului XIII, sculptorul Nicola Pisano creeaza un stil nou, el imbina decoratia arhitecturala gotica cu traditia sculpturii antice, care confera corpului energie si vigoare. Amvonul, pe care il sculpteaza in 1260 pentru Baptisteriul din Pisa, anunta aceasta noua tendinta; stilul impus de Pisano este foarte acuzat in sculptura, ea acordind o atentie deosebita formei amvonului si a mormintului cu etaje, adosat zidului. La mijlocul secolului XIV, cercetarile sculptorului evolueaza; ele sint duse in paralel cu cele ale lui Giotto, tinzind spre o simplificare a formelor, o cautare a monumentalitatii si o mai mare capacitate de redare a volumelor. Usile de bronz ale Baptisteriului din Florenta, executate intre 1330-1336 de Andrea Pisano, sint un exemplu minunat. 

Pictura detine un loc foarte important in arta italiana; intr-adevar, arta frescelor ramine esentiala in decoratia interioara a edificiilor religioase, deoarece zidurile nu pot fi strapunse de deschideri foarte mari care sa fie acoperite cu vitralii. In plus, traditia bizantina, foarte prezenta in secolul XIII, face sa devina curenta practica picturii pe panouri de lemn. La sfirsitul secolului XIII, pictori precum Cimabue la Florenta, sau Duccio la Siena, introduc primele accente naturaliste in rigoarea si frontalitatea picturii bizantine. Dar cel care revolutioneaza pictura este Giotto. Cercetarile lui merg in directia profunzimii spatiului, a redarii volumelor, a interpretarii caracterelor personajelor, a compozitiei si a simplificarii formelor. Arta lui inaugureaza Pre-Renasterea. Scoala florentina se inscrie pe linia preceptelor lui Giotto. In privinta scolii din Siena, si ea are o foarte mare importanta, dominata fiind de personalitatea pictorului Simone Martini. Stilul acestuia este marcat de spiritul elegant al goticului, reprezentind corpuri fine si serpuitoare, cu o atentie deosebita acordata blindetii culorilor. Simone Martini isi incheie viata la curtea papei din Avignon, devenita un mare centru artistic; el este initiatorul primei scoli din Avignon care, dominata de pictorii italieni, reproduce gratia scolii din Siena.