Fabula elenă. Esop.
Ca specie literară, fabula elenă s-a constituit îndeosebi în procesul migraţiei folclorice. La îmbogăţirea şi şlefuirea fabulei anonime a contribuit în special Esop, care a impus-o ca specie literară de sine stătătoare. Dar existenţa unui tezaur fabulist grec înainte de Esop este atestat de Hesiod, Arhiloh şi Stesihoros.[1] Susţinând originea ei cultă, unii filologi au coborât fabula esopică mai târziu de tradiţia orală. Cert este că în fabula elenă arhaică, unii cercetători au distins pe criterii teritoriale şi artistice două ramuri de fabule: una antică anecdotică şi una ionică-moralizatoare. A doua avea caracter oral.
În vremea lui Aristofan alături de povestitori orali există şi o colecţie de fabule scrisă.Trac sau frigian, originea lui Esop rămâne incertă la fel ca cea a lui Homer. Devenit pentru unii o personificare a gândirii populare, pentru alţii o semilegendă, sclavul Esop a trăit în secolul VI î.e.n. şi spre deosebire de opera homerică, fabulele sale s-au păstrat în graniţele naraţiunii populare, ceea ce explică şi larga lor circulare din momentul pătrunderii în folclor.Prima culegere de fabule sub numele lui Esop este alcătuită de filozoful Demetrios din Faleron în secolul IV î.e.n. Scopul acestei culegeri era de a salva un tezaur folcloric care căzuse în desuetudine şi de a oferi şcolilor de retorică material pentru argumentări.[2] Culegerea pusă în circulaţie a stat la baza a numeroase traduceri şi prelucrări, din antichitate până în ziua de azi, în ea întâlnindu-se fabule create înainte şi după moartea lui Esop şi naraţii cu o faună alegorică mediteraneană dar şi orientală.Secolul în care apare Esop este secolul poeziei gnomice.
Neurmărind reputaţia de scriitor, la fel ca Socrate, Esop se limitează la proză (în vreme ce contemporanii săi cultivau versuri), în special la o proză morală. Fabula esopică se distinge prin
Reprezentarea unei stări oarecare a naturii vii şi nevii sau a unei întâmplări din lumea animală care nu e arbitrar născocită, ci luată, pe bază de observaţie fidelă, aşa cum există ea în chip real şi reprodusă aşa încât se poate degaja din ea o învăţătură generală cu privire la existenţa umană[3].
Fabula esopică a pus în circulaţie numeroase tipuri alegorice care surprind prin adevăr sau verosimil. Esop s-a remarcat prin faptul că a transfigurat alegoric “universalii morale” împrumutând “criteriilor etice tăria legilor naturii”.[4] Spre deosebire de personajele din fabula modernă, personajele alegorice esopice, recrutate din faună sau floră, se reţin prin semnificaţia lor alegorică şi nu prin valoarea lor intrinsecă, pitoreacă sau psihologică.
Naraţiunea esopică este sobră, precisă, cu un lexic propriu şi expresiv, bazată pe ordonarea logică, naturală a faptelor, abundă verbele. În raport cu naraţia fabuliştilor moderni, structura naraţiei lui Esop are astfel o configuraţie particulară. Esop ne oferă elementele povestirii, trage de firele acţiunii descoperind sensul alegoric, stilul direct lipsind rar în afara replicii finale. Neavând nici o legătură structurală cu naraţia, morala esopică înlesneşte prin caracterul său impersonal înţelegerea acţiunii alegorice. Naraţiunea esopică reflectă ideile unei societăţi în ascensiune şi codul său moral şi implică adesea vigoare şi optimism.
Esop aşază individul în relaţie cu semenii şi-l îndrumă cum să se comporte în diferite circumstanţe ale vieţii; urmărind legile normative ale naturii, el preconizează armonizarea raportului dintre indivizi, concepţia despre lume şi viaţă oglindeşte modalitatea de gândire a oamenilor simpli. Relaţiile sociale sunt reflectate prin diversele forme alegorice care încorporează categoriile etico-filozofice binele, răul şi virtutea: apologul cu personaje-om, fabula propriu-zisă, cu personaje-natură.
Lumea societăţii antice este prezentată ca într-o frescă: tăbăcari, corăbieri, arămari, vrăjitori. Conflictele de clasă sunt rare, relaţiile dintre păturile social-profesionale fiind străbătute de încredere chiar şi în circumstanţe tragice. În Preoţii Cybelei, Porumbiţa şi Cioara Esop condamnă sclavia dar în Măgarul şi grădinarul, Potârnichea şi vânătorul el recomandă acceptarea situaţiei sociale tregice. Raporturile dintre oameni sunt percepute ca o luptă în care individul constituie forţa primordială. În conflictul dintre bine şi rău, cel de al doilea predomină. Triumful răului izvorăşte de cele mai multe ori pe un fond de ignoranţă strategică sau nonconformism.
Răul izgoni Binele că ar fi fost slab şi Binele se urcă în cer. Acolo îl întrebă pe Zeus cum să se poarte cu oamenii. Zeus îi spuse să nu se înfăţişeze oamenilor împreună cu Răul, ci fiecare pe rând. Din această pricină Răul vine mereu printre oameni, că stă mai aproape, iar Binele, care coboară din cer, apare mai rar.[5]
Sentimentul deznădejdii este înlăturat prin moralitate. “Pe drept pătimesc..” mărturisesc victimele aproape stereotip, mărturisindu-şi greşeala comisă. Am văzut că forţa primordială o constituie individul, astfel obţine el victoria binelui, virtuţile care oferă o viaţă la adăpost de griji este bazată pe folosirea inteligentă a propriei forţe.
În naraţia esopică şi în replică e întâlnit deseori comicul dar un comic manifestat critic. Nu avem de a face la Esop cu un râs îngăduitor, ci mai degrabă cu unul dur, necruţător care surprinde şi judecă sarcastic excesul condiţiei umane. Comicul esopic este mai degrabă un protest împotriva moralităţii oficiale. Chiar şi zeii sunt văzuţi ca fiind binefăcători iar oamenii sunt aceia care nu se mulţumesc niciodată cu ceea ce au; oamenii sunt rapaci, cârtitori, înşelători, necredincioşi, trufaşi, nerecunoscători (Boarul şi leul, Cocoşii şi vulturii, Cerbul şi viţa-de-vie, Oamenii şi Zeus, Vânzătorul de statui, Omul şi idolul). Fabula esopică sugerează individului limitarea la natura condiţiei umane dar valorificarea posibilităţilor ei; concepţia esopică despre lume poate fi astfel rezumată simbolic prin dictonul socratic: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”.
Fabula pe teritoriu latin. Fedru
Al doilea nume ilustru în istoria fabulei, latinul Fedru (secolul I e.n.) versifică 92 de fabule şi pune în circulaţie o nouă colecţie intitulată Aesopi Fabulae. Până la Fedru când începe seria fabuliştilor a căror existenţă nu poate fi pusă sub semnul întrebării, fabula mai fusese abordată incidental de Lucilius şi Horaţiu. Iar după Fedru, un fabulist ce câştigă prestigiu este Avianus (secolul IV e.n.).
În fabulele lui Fedru personajele se reţin prin semnificaţia lor alegorică, la fel ca în cazul personajelor esopiene, doar că fabulistul latin nu reuşeşte să înlăture întotdeauna discordanţele dintre idee şi personaj. Fedru gândeşte fabula prin abstracţiuni.
Tehnica esopică lineară e îmbogăţită în naraţiunea lui Fedru, fabulistul latin selectează amănuntul, răstoarnă topica vădind certe intenţii estetice, îmbină naraţia cu dialogul, face adesea popasuri psihologice, alcătuieşte scenete vii utilizând savant verbul, apropiind succesiv acţiunea.
La Fedru, în multe fabule naraţiunea este înlocuită cu dialogul dramatic, culisele cu scena iar explicaţiile regizorale cu jocul actorilor. Arta literară prefigurată în Fedru va fi valorificată de La Fontaine la o nouă altitudine.Fedru localizează morala, îi imprimă un caracter latin, reprezentând gândirea omului pătruns de importanţa datoriei şi de revolta faţă de nedreptăţi.[6] Plasarea moralei în faţă sau la sfârşit şi rostirea ei de un personaj din fabulă sau de unul din afară determină o anumită gradaţie a sugestiei alegorice.
Esenţa firii omeneşti după Fedru constă în adaptarea la mediul concret-istoric prin acţiune şi reflecţie. Fedru are accente de amărăciune, revoltă sau resemnare ironică din luciditatea cu care priveşte vremea lui Tiberiu şi Caligula care strivea individul. Izvorul tragicului îl constituie ca la Esop triumful răului.
Note
[1] Diaconescu Traian, Prefaţă la Fabule. Sabia înţelepciunii de Esop, Editura Vestala, Bucureşti, 2000, p.6
[2] id., ibidem, p.7
[3] Hegel W.F., Prelegeri de estetică, Bucureşti, 1966, p. 393
[4] Radian Sanda, Prefaţă la Antologia fabulei româneşti, Bucureşti, 1961, p. 6
[5] Esop, Binele şi Răul, în Fabule. Sabia înţelepciunii, traducere de Traian Diaconescu, Editura Vestala, Bucureşti, 2000, p. 18
[6] Poghirc C., Fedru –pioner al fabulei literare – introducere la Fedru, Fabule, Bucureşti, 1966
