Jocul a fost folosit pe larg ca unul dintre principalele mijloace de educare a copiilor, cu mult înainte de a deveni obiect al cercetării ştiinţifice. Toate sistemele pedagogice i-au acordat jocului un anumit loc, într-o măsură mai mare sau mai mică şi aceasta pentru că jocul este se pare în consonanţă cu însăşi natura copilului. Jocul este principala formă de viaţă a copilului, o formă universală şi unică de educaţie a acestuia, apărută spontan. Acum, dezvoltarea psihologică a copilului nu este o moştenire şi nu se realizează de la sine, ci copilul trebuie să se dezvolte el însuşi. Cele două instrumente la care recurge în mod instinctiv pentru a realiza aceasta sunt jocul şi imitaţia. [1]
Jocul are un rol important în primul rând în dezvoltarea sferei motivaţional-dinamice a copilului. În procesul dezvoltării conştientizării lumii obiectuale, copilul tinde să intre într-un raport acţional cu lucrurile care-i sunt direct accesibile dar şi cu un univers mai larg, prin care tinde să acţioneze ca adultul. Copilul ia contact mai întâi cu obiectele puse la dispoziţie de către adult; lumea adulţilor îi este astfel ascunsă de acţiunile obiectuale pe care copilul le asimilează sub conducerea adultului, fără a-l observa pe adult. La început, copilul e absorbit total de obiect dar după ce el asimilează anumite operaţii, se detaşează de adult şi observă că acţionează la fel ca şi el. Copilul a operat şi înainte ca adultul, dar el nu a observat acest lucru. Acum adultul şi acţiunile sale încep să apară pentru copil drept modele. Copilul vrea să acţioneze ca adultul şi se află sub imperiul acestei dorinţe. Prin tensiunea emoţiei de a fi devenit adult (pur emoţional), copilul îşi asumă foarte repede şi uşor rolul adulţilor. În trecerea de la jocul obiectul la jocul de rol pare să nu se schimbe nimic la început, copilul acţionează la fel, utilizând obiectele familiare dar toate operaţiile efectuate cu acestea sunt incluse într-un sistem de raporturi noi între copil şi realitate, într-o nouă activitate emoţional-atractivă. El acţionează în direcţia propriei sale dorinţe, prin aceasta se realizează orientarea emoţional-acţională în sistemul raporturilor adulţilor şi în sensul activităţilor acestora. Aici intelectul succede trăirea emoţional-acţională.
Jocul se manifestă ca o activitate intim legată de sfera trebuinţelor copilului. În joc se produce orientarea emoţional-acţional primară în sensurile activităţii umane, apare conştiinţa locului său propriu în sistemul raporturilor ce-i guvernează pe adulţi, dar locul său fiind limitat, copilul percepe necesitatea de a fi şi el adult.
J. Piaget a definit principala calitate a gândirii preşcolarilor ca “egocentrism cognitiv”, de ea depinzând toate celelalte.[2] Verificarea experimentală a acestei ipoteze a fost realizată de V.A. Nedospasova într-o cercetare consacrată “decentărilor” la copii. Astfel s-a arătat că jocul se manifestă nu numai ca practică efectivă a acţiunilor cu obiectele, ci şi ca o practică a coordonării punctelor de vedere asupra semnificaţiilor acestor obiecte fără manipularea lor directă. Jocul apare ca o activitate de cooperare a copiilor, iar aceasta începe o dată cu jocul de rol. În cercetarea experimentală întreprinsă de V. A. Nedospasova, jocul e prezentat ca o activitate în care se produce o “decentrare” cognitivă şi emoţională a copilului. În aceasta se găseşte semnificaţia jocului pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Jocul nu oferă doar posibilitatea dezvoltării sau formării anumitor operaţii intelectuale, prin el se realizează o schimbare radicală a poziţiei copilului faţă de lumea înconjurătoare; tot prin joc se formează însuşi mecanismul schimbului posibil de poziţie şi al coordonării propriului punct de vedere cu alte puncte de vedere posibile.
De o mare importanţă se arată problema raportului dintre planurile funcţional şi ontogenetic în dezvoltarea copilului. Jocul este o formă de activitate în care se produce formarea premiselor pentru trecerea acţiunilor mintale la o etapă nouă, superioară, aceea a acţiunilor mintale sprijinte pe limbaj. Dezvoltarea funcţională a acţiunilor de joc se contopeşte cu dezvoltarea ontogenetică, creând astfel zona celei mai apropiate dezvoltări a acţiunilor mintale.
O altă observaţie importantă este aceea că în joc se produce o restructurare esenţială a comportamentului copilului, acesta devenind comportament voluntar (adică un comportament realizat în acord cu un model şi verificaţie prin comparaţie cu modelul). Comportamentul voluntar nu se caracterizează numai prin prezenţa modelului, ci şi prin prezenţa controlului realizării modelului respectiv. În joc, comportamentul de rol este complex organizat. În el există un model ce se manifestă ca un reper de orientare a comportamentului şi ca etalon pentru control; el implică îndeplinirea acţiunilor determinate de model şi controlul – comparea cu modelul. Astfel jocul poate fi considerat o şcoală a comportamentului voluntar.
Jocul este foarte important şi în realizarea unităţii colectivului de copii, în formarea spiritului de independenţă, în formarea atitudinii pozitive faţă de muncă sau în corectarea unor abateri comportamentale. Jocul are astfel un rol determinant în dezvoltarea psihică a copilului, în modelarea personalităţii lui, pregătind trecerea la o treaptă superioară a evoluţiei psihicului, trecerea la o nouă perioadă de dezvoltare.
Formele jocului[3] În funcţie de gradul de intervenţie a adultului în jocul copiilor, distingem:
Jocuri spontane: jocul de exersare, jocul simbolic, jocul cu reguli, jocul de construcţie
Joc didactic: jocul de mişcare cu reguli, jocul senzorial, jocul de analiză perceptivă vizuală, jocul logic, jocul gramatical, jocul muzical, jocul de construcţie .
1. Claparede Edouard, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, EDP, Bucureşti, 1975
2. Elkonin, D.B., Psihologia jocului, EDP, Bucureşti, 1980
3. Flerina, E. A., Jocul şi jucăria, Îndrumător pentru educatoarele din grădiniţa de copii, EDP, Bucureşti, 1976
4. Voiculescu Elisabeta, Jocul – principala formă de activitate din grădiniţa de copii în Pedagogie preşcolară, Aramis, Bucureşti, 2001
[1] Claparede Edouard, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, EDP, Bucureşti, 1975, p. 60
[2] Elkonin, D.B., Psihologia jocului, EDP, Bucureşti, 1980, p. 306
[3] Voiculescu Elisabeta, Jocul – principala formă de activitate din grădiniţa de copii în Pedagogie preşcolară, Aramis, Bucureşti, 2001, p. 84
Filed under: Uncategorized
