Dintre diferitele mijloace stilistice ale unei creaţii literare, ne-am oprit asupra epitetului. Am pătruns de asemenea în fascinantul univers arghezian unde epitetele, atent culese de maestru, cu rigoarea unui ceasornicar, întâmpină orice nou venit când cu zâmbet binevoitor, când cu pălmuiri mânioase. Toate însă le-om îndura vremelnic, preţ de câteva pagini, lăsând bucuria altor descoperiri şi descoperitori, ocaziilor viitoare.
Epitetul „pune în limbă”, după cum bine observa Tudor Vianu, în cel mai potrivit chip capacitatea de observaţie şi pe cea de reprezentare a scriitorului, direcţia sa de gândire şi imaginaţie, „sentimentele şi impresiile care-l stăpânesc mai cu dinadinsul şi care precizează atitudinea lui faţă de lume şi societate.” (Vianu Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi pedagogică, 1968, pg. 145-169)
Definire
Provenit din limba greacă unde epithethon înseamnă „cuvânt adăugat”, epitetul este o figură de stil „ce constă în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc. şi exprimă acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui reflectată în simţirea şi fantezia poetului.” (Dragomirescu Gh. N., O mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975) Spre deosebire de vechile tratate de retorică ce susţineau că epitetul este întotdeauna un adjectiv cu funcţia de atribut, retorica modernă nu mai reduce epitetul la adjectiv din simplu fapt că din punct de vedere gramatical el poate fi exprimat şi prin alte părţi de vorbire decât adjectivul şi poate determina şi un verb. Iată câteva exemple din poezia lui Arghezi Doi Flămânzi: „ajun cu ger”, „ciolanul gras, cu zgârci”, „Şi se-arăta din când în când / Mai frânt în osteneală şi flămând.” sau în Stă singuratec: „Gerul îi ustură urechile, laba / Nevinovat, neîndurat şi degeaba.”
Clasificare
1. Epitetul trop şi epitetul non-trop În interiorul epitetului se efectuează în mod necesar disocierea între epitetul trop şi cel non-trop (vezi Magheru Paul, Spaţiul stilistic, Editura Modus P.H., 1998). Univoc, epitetul trop poate deveni plurivoc, metaforic, sinestezic, antitetic etc. în momentul în care el depăşeşte sfera determinărilor sale specifice şi cumulează şi alte funcţii stilistice. Acesta utilizează termenii în sens figurat, În vreme ce epitetul non-trop foloseşte selectiv termenii fără distorsiuni de la sensul propriu. În acest caz exemplu elocvent rămâne versul eminescian „Palid, adîncit, sinistru, trece tigrul Robespiere” (Memento mori) unde primele trei determinări sunt epitete non-trop iar ultimul este epitet trop. Lirica argheziană abundă în epitete non-trop:„Patru diaconi falnici, înalţi şi laţi în spete” (Pătru al Catrincii)„Parcă te văd şi astăui cum murişi, Cu ochii umezi, trişti, deschişi” (Cucoana Mare)„Rece, fragilă, nouă, virginală,Lumina duce omenirea-n poală.” (Vânt de toamnă)Nu duce lipsă nici de epitete trop:„Galben, verde şi duşmanDă cu ochii de ciocan.” (Horă de hîtru)
2. Epitetul moral, apreciativ şi evocativ Tudor Vianu (în Studii de stilistică, Editura Didactică şi pedagogică, 1968, pg. 145-169) distinge trei categorii ale epitetului: moral, apreciativ, evocativ, distanţa dintre ultimele două fiind extrem de greu de precizat. Pentru a ajuta înţelegerea acestora, numim „apreciativ” epitetul care exprimă în mod direct aprecierea vorbitorului (conţine de obicei trăsături generale, comune şi altor obiecte), exemple întâlnim în Cucoana Mare („ochii umezi, trişti”), Blesteme („capete cârne”) sau Epigraf („pustnicii tineri”). „Evocativ” numim epitetul care exprimă o realitate morală scoţând în evidenţă una din trăsăturile ei (acesta individualizează obiectele prin note care-l deosebesc de alte obiecte aparţinând aceleiaşi clase): „harul a trecut prin ei / Virginal, candid şi holtei, / Dumnezeeşte.” (Har), „
3. Epitetul general/individual, stereotip/rar şi tradiţional/de lux După sfera şi frecvenţa lor, putem clasifica epitetele în generale, stereotipe sau tradiţionale în opoziţie cu cele individuale rare sau de lux. Se poate observa că în lirica argheziană sunt prezente epitete vechi, preluări de la alţi scriitori dar cu o nouă învestitură. Epitetul „alb” spre exemplu a fost folosit de Alecsandri cu o valoare preponderent plastică: „Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare” (Iarna), la Eminescu el are o valoare etică în poezia Atât de fragedă: „Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireş”, în vreme ce la Arghezi, „alb” e folosit atât în formule tradiţionale: „albul tău veşmânt” (Psalm), „trupu-i alb” (Heruvim bolnav), „cuiburi albe, perini albe” (Caligula) cât şi în formulări noi, originale: „să bată alb din aripă la lună” (Psalm), „poate o umbră albă cu luna în salbă” (A venit), „de-abia trezită în soare alb grădina” (Confidenţă).Alteori, Tudor Arghezi a inventat cu măiestrie epitete precum: „plopii cărămizii” (Duhovnicească), „Crengi cereşti” (Vodă Ţepeş), „văpăile livide” (Tu nu eşti frumuseţea).
4. Epitetul fizic şi epitetul moral După obiectul şi conţinutul lor noţional, rezultă patru categorii de epitete:· Epitet fizic pentru o realitate fizică„ochii tăi mari” (Graiul nopţii)„dusă-n zări pe mare-albastră” (Doină pe nai)· Epitet fizic pentru o realitate morală„în ceasurile grele vin gândurile mari” (Conu Alecu IV)„încet gândită, gingaş cumpănită” (Ex libris)· Un epitet moral pentru o realitate fizică„stelele sfinţite” (Triumful)„în seara răzvrătită care vine” (Testament)· Un epitet moral pentru o realitate morală„sfânta răzvrătire” (Răzvrătitul)„cumplita răzbunare” (Luptă sau război) O varietate interesantă a epitetului este oximoronul, numit şi „epitet antitetic”. În limba greacă oxis înseamnă „ascuţit”, „înţepător”, „picant” iar moros – „prostănac”, „bont”. Oximoronul este o figură de stil care asociază în aceeaşi sintagmă două cuvinte ce exprimă noţiuni contradictorii: „o plasă caldă de răcoare”, „o-înfăţişare fără chip” (Psalm de taină).
Bogăţia şi diversitatea vocabularului arghezian s-a născut în urma unei munci asidue şi constante care uneori ia forma unei lupte: „Mă lupt de o viaţă întreagă cu cuvintele – mărturisea Arghezi. Am căutat să le supun şi din materia lor plastică să modelez, după gând şi simţire, un veştmânt nou pentru idee, pentru sentiment” (vezi citatul dat după un articol al lui Tudor Arghezi în Analize gramaticale şi stilistice de Niculescu Aurel, Albatros, Bucureşti, 1981, pg, 292). Efectele puternice ale artei sale se nasc din revelaţia unei lumi aflate în luptă cu ea însăşi, pe care poetul o exprimă asociind gingăşia abjectului, împerechind „bubele” cu „frumuseţile”, „lutul” cu „visul”, „bălegarul” cu „lumina” şi modelând îngeri din materie imundă. Asemenea lui Eminescu, Arghezi se remarcă prin noutatea expresiei, creaţiile de cuvinte, formele particulare de limbaj poetic şi vocabularul specific pus în valoare într-o sintaxă specifică. Surprinzând mereu, condus de o estetică verbală, Arghezi nu va ezita să tracă de la suavul şi gingăşia de început literar („ Tainic cântă-n ulmul falnic / Singuraticul cinflor. / El doineşte şi în ochii-mi / Se răsfrânge, clară, balta.” în Clara noapte publicată în „Liga ortodoxă” nr.25) la verismul din maturitate („Mormânt închis la zgomotul de-afară, / Contemplu-a cârtiţelor bucurie / Lingându-şi puii cu idolatrie, / Băloşi subt steaua mea polară.” în Vraciul din volumul Cuvinte potrivite sau „ Şi-n fundu-i distrat şi ridicol, / Ocheşte sinistru buricul.” în Dimineaţa din acelaşi volum), pentru ca în final, crezul său artistic să rămână simplitatea: „Cîntecul care mă doare / Frate-i cu tăcerea mare, / Cu îngerii, cu lăstunii / Şi cu şoapta rugăciunii.” (Colind)
Epitetele argheziene poartă în mod necesar marca originalităţii argheziene, un caracter puternic particular. În general, lirica argheziană se remarcă prin epitete constituite din adjective („timpul viu” în Gravură, „sălbatica putere” în Triumful, „blajina mamă” în Cântec pentru adormit Miţura când era mică), substantive cu prepoziţie („ochi de aur” în Agate negre, „aromele de vin şi untdelemn” în Heruvim bolnav), determinări ale verbului („rotund / Luna-şi aşează…” în Belşug, „lingându-şi puii cu idolatrie / Băloşi…” în Vraciul) sau apoziţii („un nou Adam” în Vraciul).Cu o largă circulaţie sunt folosite epitete precum: „mare” („retrasă pentru marea rugăciune” în Poarta cernită, „singuri acum în marea ta poveste” în Psalm, „arhanghelul mare taciturn” în Suiş), „sfânt” („sfinte tremurături” în De-a v-aţi-ascuns, „sfânta boierie” în Vraciul), „greu” („ce noapte groasă, ce noapte grea” în Duhovnicească, „gânduri grele” în Dar ochii tăi), „gol” („firidă goală” în Flori de mucigai, „ bălan şi gol, făptura parcă-ţi era bolnavă” în Chemarea înălţării), „nou” („şi-n noua ei tăcere, nouă floare” în Strigoi pribeag), „vechi” („sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi” în Psalm), „alb” („zi albă, zi uşoară de zăpadă” în Ziua albă), „albastru” (”luna albastră” în Horă de hîtru), „negru” („subt plopii negri şi severi” în Portret), „mut” („suferinţă mută” în Răzvrătitul), „gingaş” („de frumuseţi gingaşe, smerindu-se gîndirea” în Aleluia) sau: „palid” („nopţi palide ca luna” în Agate negre), „pătrat” („aţi intrat în lumea numărului pătrat” în Ora târzie), „pribeag” („pribeagul suflet şchioapătă-n femeie” în Satul ei), „pustiu” („uneori şesul e pustiu” în Înviere). Alte epitete remarcate sunt: „frumos”, „cumplit, „crunt”, „blajin”, „cerească”. (vezi Epitetul arghezian în Studii de stil şi limbă literară de Al. Bojin, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968)Arghezi stabileşte noi relaţii între lucruri prin utilizarea unor epitete rare, cele mai multe fiind de provenienţă substantivală: „noapte de safir şi lut” (Prinţul), „Şoimii de scrum şi de nisip” (Psalmul de taină), „murmure cu silabe de lumină şi vorbele de ceaţă şi răcoare” (Interior de schit).Alături de epitetele unice, abundă epitetele binare („primind mălaiul muced şi aprins” în Răzvrătitul), aglomerările triale („E palid Iliescu, turbat şi mohorât” în Coconu Alecu III) sau lanţurile de epitete („Rece, fragilă, nouă, virginală, / Lumina duce omenirea-n poală” în Vânt de toamnă, sau „ Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală, / Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus” în Din nou).Uneori, Arghezi antepoziţionează epitetul pentru a îmbogăţi forţa lui expresivă: „cumplita lui vinovăţie” în Lipsesc morminte, „Pribeagul suflet” în Fugara.După cum Arghezi însuşi mărturisea în revista „Adevărul literar şi artistic” (nr. 367 din 1927 în articolul Ars poetica), căutarea sa a vizat mereu „cuvintele care sar şi frazele care umblă de sine stătătoare; l-au interesat deopotrivă „cuvintele care înţepenesc, care stau de tot, îngropate mult în pământ şi ridicate mult în văzduh” şi cuvintele „virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu rîie…” L-a „posedat” aşadar nevoia de „a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încît unele să miroasă, unele să supere pupila, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal.” (vezi citatul oferit de Streinu Vladimir în Poezie şi poeţi români, Minerva, Bucureşti, 1983 pg. 215). Frustă, veristă, blajină sau ingenuă, „limba” dulce-amăruie a lui Arghezi va conduce mereu spre noi izvoare de inspiraţie.
1. Bojin Al., Studii de stil şi limbă literară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19682. Dragomirescu Gh. N., O mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 19753. Hanţă Al., Modele de analize literare şi stilistice, De la I. Budai-Deleanu la Ştefan Aug. Doinaş, Albatros, Bucureşti, 19894. Magheru Paul, Spaţiul stilistic, cap. Figuri semantice. Tropii, Modus P.H., 19985. Manu Emil, Tudor Arghezi – Cadenţe, Albatros, Bucureşti, 19776. Nicolescu Aurel, Analize gramaticale şi stilistice, cap. Tudor Arghezi – Cântare omului, Albatros, Bucureşti, 19817. Rotaru Ion, Analize literare şi stilistice, Ion Creangă, Bucureşti, 19798. Streinu Vladimir, Poezie şi poeţi români, cap. Tudor Arghezi, Minerva, Bucureşti, 1983
